2. NUMELE DE PERSOANĂ LAIOTĂ ÎN TOPONIMIA ROMÎNEASCÀ
Acad. Emil Petrovici
Numele unui munte de pe graniţa fostelor judeţe Dîmboviţa şi Muscel, Leaota [1], şi al unui braţ al rîului Prahova, Leaotul [2] au fost explicate din magh. Lehota, pentru care se dă ca exemplu două nume de sate, Új-Lehota şi Janó-Lehota din nordul fostei Ungarii, azi în Slovacia [3]. Explicaţia din maghiară a lui Leaota nu poate fi justă. Lehota nu este un toponimic maghiar, ci slovac, căci, după cum vom vedea mai jos, numai slovacii au putut da unor sate numele de Lehota. Iar numele de Lehota e posibil numai ca nume de sat şi nici într-un caz ca nume de munte sau ca nume de apă curgătoare. Întradevăr, acest toponimic slovac (trecut şi la maghiari) are la bază apelativul vechi slovac lhota, lehota care înseamnă „uşurare, facilitate, scutire de dări, privilegiu; moşie scutită cîţiva ani de dări, sat nou colonizat scutit temporar de dări şi de toate slujbele către stăpînire.” Satul numit Lehota a fost deci un sat nou-întemeiat ai cărui colonişti au fost scutiţi (de la 3 pînă la 15 ani) de dări şi de servicii. În toată Slovacia, sînt vreo 70 de sate cu acest nume sau cu un nume derivat cu sufixul diminutiv -ka din această formă, Lehotka. În Cehia sînt vreo 300 de sate numite Lhota [4].
Substantivul vechi-slovac lhota, lehota e un derivat, cu sufixul -ota, al adjectivului slav comun lĭgŭtkŭ (radicalul e lĭg-) „uşor” şi se întîlneşte şi în alte limbi slave cu sens asemănător aceluia din slovacă. Astfel avem în slava veche lĭgota „uşurinţă, facilitate”, în vechea cehă lhůta, lhota „libertate, privilegiu ; moşie scutită de dări”, în slovenă legóta, lagóta „uşurinţă,
1. Vezi Marele dicţionar geografic al Rominiei, vol. IV, p. 155 unde este notat Leota, dar se trimite şi la forma Leaota. Pentru acelaşi nume de munte, Frunzescu (D. Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic al Rominiei, Bucureşti, 1872, p. 261) dă forma mai veche Laiotă.
2. Vezi, M. dicţ. geogr., IV, p. 149.
3. Vezi, Giorge Pascu, în «Revista Critică», XIII, p. 157.
4. Vezi, Fr. Miklosich, Die Bildung der slavischen Personal- und Ortsnamen, Heidelberg, 1927, p. 220 [198].
13
facilitate, comoditate”, în rusă льгóта „uşurare, imunitate, libertate, scutire de dări” [5].
Satele numite în Slovacia Lehota [6] corespund deci acelora care la noi poartă nume ca Slobozia [7], Ohaba [8], magh. Szabadfalu [9]. Astfel de sate nou-colonizate au şi în alte ţări nume asemănătoare, ca de ex. În Franţa' Villefranche [10], în Rusia Sloboda, Slobodica, Slobodskoe, Slobodice [11].
E deci imposibil ca un munte de pe graniţa dintre judeţele Muscel şi Dîmboviţa să aibă un nume slovac de sat, nume care corespunde romînesccului Slobozia. Căci Lehota (din care ar fi devenit rom. Leaota prin dispariţia lui h) e o formă slovacă, pronunţarea fricativă, ca h, a lui g protoslav fiind caracteristică graiurilor cehoslovace [12]. Slavii din Muntenia şi din sudul şi centrul Ardealului, înainte de a se romîniza, pronunţau pe g slav ocluziv [13].
Oronimului Leaota şi hidronimului Leaotul trebuie prin urmare să li se caute altă explicaţie. Prin munţii noştri găsim o seamă de hidronime terminate în -ota. Astfel în munţii Făgăraşului avem Şerbota [14], Albota [15]; în munţii Sibiului : Şerbota mare şi Şerbota mică, doi munţi, Stîna Şerbotei; în masivul Retezatului: Scorota verde, Scorota seacă, Scorota cu apă, trei pîraie, Stîna Soroţii ; în Munţii Apuseni: Mişcota, un munte; în Moldova: P. (plaiul) Dragota, la vest de satul Comăneşti, f. jud. Bacău, Bîrzota şi Bîrzoţelul, pîraie în f. jud. Tutova (vezi I. Iordan, în „Bulletin linguistique”, XV, p. 76) etc.
5. Vezi, Berneker, Sl. etуm. Wörterb., 753, s. v. lĭgŭkŭ.
6. Despre toponimicul slovaco-maghiar Lehota, v. Melich János, A honfoglaláskori Magyarország, Budapesta, 1925, p. 185, 356, 369 şi 372.
7. În Muntenia şi Moldova sint vreo 70 de sate numite Slobozia, v. Iorgu Iordan, Rumänische Toponomastik, Bonn-Leipzig, 1924—1926, p. 65, 78 şi 245.
8. Despre toponimicul Ohaba din Ardeal şi Banat, corespunzînd lui Lehota din Slovacia, v. Melich, op. cit., p. 185 şi Gustav Kisch, Siebenbürgen im Lichte der Sprache (in «Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde», XLV, p. 258). Despre termenul ohabă şi toponimicele Ohaba, vezi I. Bogdan, «Convorbiri Literare», 1906, p. 295 urm.; Silviu Dragomir, «Dacoromania», I, p. 149, 161; Nicolae Drăganu, Rominii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1953, p. 231, 241, 278 şi Iorgu Iordan loc. cit.
9. Satul Ohaba-Şibifel apare în documentele din sec. al XV-lea sub forma ungurească Zabathfalw (anul 1493) sau cea romînească Ohaba (anul 1456), vezi, Csánki Dezső, Magyaror-szág történelmi földrajza a Hunyadiak korában, Budapesta, 1913, V, p. 118.
10. Vezi, Albert Dauzat, La toponymie française, Paris, 1939, p. 13, 20.
11. «Исторические записки», АН СССР, Институт истории, 17, (1945), р. 47 urm.
12. Şi ucraineana prezintă acelaşi fenomen. Nu cunosc insă în ucraineană vreun apelativ sau toponimic care să corespundă formei slovace Lehota.
13. Cf. Glîmboaca (fostul jud. Sibiu), Glîmbocel (două sate în fostul jud. Muscel), Glîmbocelu (f. jud. Dîmboviţa), Glîmbocata (f. jud. Dîmboviţa), Bălgrad «Alba Iulia» etc.
14. Pe hărţi e scris Vf. (Vîrful) Şerboţii, V. (valea) Şerboţii, Piscul Şerboţii, dar Cascada Şerbota, St. (stîna) Şerbota.
15. Pe hărţi e scris Albota, numele unui munte, şi Pcul (piscul) Albota.
14
Şi în documente apar nume topice terminate în -ota, de ex. Birzota şi Probata, nume de pîraie (vezi I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, indicele numelor geografice de la sfîrşitul volumului II).
Nume de munţi purtînd sufixul -otă a semnalat încă Hasdeu (în Etymologicum Magnum Romaniae, tom. II, p. 1724, s.v. Arnotă), anume Arnotă, Dolotă, Breotă şi Balotă, toate în f. jud. Vîlcea.
După cum a remarcat Hasdeu, toate aceste nume topice în -ota au fost la început nume de persoane. De altfel majoritatea numelor munţilor noştri şi ale micilor cursuri de ape, izvoare şi văi din interiorul masivelor muntoase au la bază nume de persoană. Muntele (sau, mai exact, păşunea de munte) a fost numit de obicei după un proprietar al lui sau după un proprietar de stînă sau, mai degrabă, după un baci sau o băciţă vestiţi care au condus mult timp o stînă pe muntele respectiv. Astfel de ex. În Munţii Sibiului nume de munţi (şi văi) ca Dădîrlat, Burul, Ghihan, Şanta, Foltea, Haneşul, Conţul, Oancea, Cindrel, Săcărea, Fărcaşul, Nanul, Negovanul mare şi mic, Bătrîna, Frumoasa, Crăciuneasa etc. sînt explicate chiar de ciobanii din Răşinari ca fiind la început nume de baci vestiţi (şi de băciţe). Iată cîteva nume de munţi din masivul Făgăraşului care pot fi uşor recunoscute ca nume de persoană: Budislavul, Ciortea, Mîzgavul, Tunsul, Buteanu, Negoiul, Moldoveana, Ghirdomanul, Boldan, Gălăşescu, Bîndea, Năneasa, Cornea, Oţelea, Florea, Mircea etc. Şi din celelalte masive muntoase se pot aduce exemple nenumărate.
Nume de persoană avînd sufixul -ota au fost foarte frecvente în trecut la romîni. Astfel, în Documentele Ţării Romîneşti, publicate de P.P. Panaitescu (Bucureşti, 1938, vol. I), am notat următoarele nume în -ota: Neagotă (p. 79), Dragotş (p. 106), Belotă (p. 106), Nanotă (p. 134), Calotă (p. 203), Dobrotă (p. 134, 269), Hîrgotă (p. 239). În Documente romîneşti în limba slavă din Mănăstirile Muntelui Athos, publicate de Grigore Nandriş (Bucureşti 1937), am semnalat pe Balotă (p. 67), Calotă (p. 41, 42), Capotă (p. 75, 77), Dobrotă (p. 188, 189). În Documentele lui Ştefan cel Mare, publicate de I. Bogdan: Albota, Başotă, Caşotă, Dragotă, Micotă, Micotici, Babotă (v. indicele numelor de persoane de la sfîrşitul volumului II). În Documente privitoare la relaţiile Ţării Romîneşti cu Braşovul, publicate de I. Bogdan (Bucureşti 1905): Calotă, Capotă, Caşotă, Dobrota, Dragotă, Laiot, Laiota, Nanotâ, Sculota (v. indicele de la sfîrşitul volumului).
Astăzi numele în -ota nu mai sînt la modă ca nume de botez. Ele s-au păstrat însă ca nume de familie, cu sau fără sufixul -escu, şi în toponimie, cu sau fără -eşti. Nume de familie în -otă se întîlnesc destul de des în toate regiunile romîneşti, de ex. Calotă, Dragotă, Dobrotă, Balotă, Meşotă, Başotă, Capotă (Răşinari, raion. Sibiu), Hociotă (Sălişte, raion, Sibiu), Parotă (Poiana Sibiului), Briotă, Ianotă, Milota, Hlopotă (Sinersig, raion. Lugoj) etc.
Numele de persoană formate cu sufixul -otă (Albotă, Calotă, Racotă, Palotă, Dragotă, Balotă, Laiotă, Meşotă, Başotă, Hîrgotă, Micotă, Arnotă etc.) le-a semnalat
15
Întîi Hasdeu (în Etymologicum Magnum Romaniae, tom. I, p. 760, v. s. Albotă; tom. II, p. 1722 urm., s. v. Arnold; tom. III, p. 2379 urm. s.v. Bale), considerîndu-le ca nume romîneşti foarte vechi şi caracteristice pentru antropoaomastica şi topomastica romînească. Mai tîrziu, N. Iorga a atras adeseori atenţia asupra lor.
Multe nume de sate îşi au originea în numele întemeietorului care avea un nume terminat în -ota : Albota, Probota, Jacota, Balota, Pirjota, Dobrota etc. [16] Fireşte, multe din aceste nume de sate sînt formate dintr-un nume în -ota cu sufixul -eşti sau -eni : Baloteşti (vezi Panaitescu, Doc. Ţarii Rom., p. 182), Alboteşti, Bîrzoteşti, Başoteni, Căpoteşti, Drăgoteşti, Negoteşti, Băloteşti, Roboteşti (v. Bogdan, Docum. lui Ştefan cel Mare, indicele numelor geografice, vol. II).
În vestul ţării, pe lingă numele de sate formate dintr-un nume de persoară în -ota, neurmate de niciun sufix, ca de ex. Pîncota (f. jud. Arad), Bobota (f. jud. Sălaj), găsim şi toponomice formate cu sufixele -eni şi -eşti : Drăgoteni (f. jud. Bihor), Negoteşti [17] (f. jud. Severin). Documentele prezintă toponimice ungureşti compuse dintr-un nume în -ota urmat de falva „satul lui”: Dragothafalwa „satul lui Dragotă”, sat dispărut, lingă Baia-de-Criş, f. jud. Hunedoara (Csánki, op. cit., I, p. 730, anul 1441), Dobrothfalwa „satul lui Dobrotă”, azi Dobroţ, f. jud. Hunedoara (Csánki, op. cit., I, p. 729, anul 1464), Balatafalwa, Balathfalwa (azi Balatfalva), „satul lui Balotă”, întîiul, sat dispărut în Maramureş, al doilea, satul Aciua din f. jud, Satu-Маге (Csánki, op. cit., I, p. 446, anul 1387, şi p. 471, anul 1424) [18].
E de observat că numele de bărbaţi terminate în -ă, devenind toponimice, sînt simţite ca substantive feminine şi, deci, primesc articolul enclitic feminin -a, fie că sînt nume de sate, fie că sînt oronime sau hidronime.
Întocmai ca majoritatea antroponimicelor romîneşti, la fel şi numele în -ota sînt de origine slavă. Slavii cu care au trăit romînii în simbioză, înainte de romînizarea slavilor la nord de Dunăre şi a slavizării romînilor la sud de marele fluviu, deci slavii daco-mesici, au avut multe nume în -ota pe care le-au adoptat şi romînii. [19]
16. Hasdeu observă că dicţionarul lui Frunzescu indică vreo şase sate numite Albotă. De asemenea Hasdeu semnalează şi nume de sate formate dintr-un nume în -ota cu sufixul -eşti sau -eni.
17. Numele vechi al satului Ohaba-Bistra, vezi Csánki, op. cit-, II, p. 28 : Bizthere alias Negoteste (a. 1470), Negotesth (a. 1470).
18. Aceasta este explicaţia justă a toponimicului Balotafalva dată de Drăganu (Rom. în veac. IX—XIV, p. 372) şi nu cea a lui Moór (Zeitschr. f. Ortsnamenforschung, VI, p. 14), care îl derivă de la si. blato «baltă». De altfel însuşi Moor admite posibilitatea ca acest toponimic să aibă la bază un nume de persoană format din tulpina balŭ sau bolŭ.
19. G. Pascu (Sufixele romîneşti, Bucureşti, 1916, p. 275) dă două nume în ota de origine slavă (Dobrota, nume de localităţi, şi Dragotă, nume de familie) prin care ar fi fost introdus sufixul -ota în limba romînă. După cum am văzut mai sus, numărul lor e mult mai mare.
16
Numele în -otă sînt hipocoristice, formate din formele scurte ale numelor compuse din două elemente de tipul lui Dragomir, Dragoslav. La forma scurtă a acestor nume, adică la Drag-, s-a adăugat sufixul hipocoristic -ota [20]. În felul acesta Balotă trebuie să fi fost un hipocoristic al lui Balomir, Dobrota al lui Dobromir, Neagotă al lui Negoslav etc.
După Vondrák (Vergleichende slavisehe Grammatik, I, Göttingen, 1924, p. 503), numele de persoane în -ota au fost abstracte sau colective, formate din adjective calificative (Eigenschaftsabstrakta). Un abstract ca mladota „tinereţe”, „Jugendlichkeit, Jugend” a fost dat ca nume unei persoane. Filologul ceh nu arată însă legătura ce s-a stabilit mai tîrziu între astfel de nume de persoane derivate din adjective, cu sufixul abstract -ta, ca Dragota (de la dragŭ „iubit”), Bělota (de la bělŭ „alb”), Dobrota (de la dobrŭ „bun”) etc., şi orice nume simplu sau compus în care intra, ca element constitutiv, adjectivul respectiv: Dragoslav, Dragomir, Bělimir, Běloslav, Dobromir, Dobroslav, Dobromysl, Dobrogost etc. Vorbitorii le-au simţit ca hipocoristice ale acestor nume. În felul acesta sufixul -ota a primit funcţiunea de a deriva hipocoristice.
După modelul unor nume ca Dragotă, Neagotă, pe care romînii le-au simţit ca fiind derivate din Dragu, Neagu, au fost create de romîni nume de persoană din radicale romîneşti, ca de ex. Albota (din Albu), Şerbotă (din Şerbu) [21].
Un astfel de hipocoristic în -ota este numele de munte Leaota, care la început a fost numele proprietarului, al unui oier sau al unui baci vestit care aveau stînă pe acest munte. Numele de Leaota nu e decît o variantă mai nouă a lui Laiotă. Frunzescu (op. cit., p. 261) cunoaşte încă forma veche Laiotă a acestui oronim. Numele de Laiotă ne este cunoscut din istorie. Voevodul Munteniei Basarab cel Bătrîn (1474—1477) se numea Laiotă. La baza acestui nume este, în ultima analiză, numele — foarte obişnuit printre voivozii Munteniei — de Vlad sau Vladislav. Hipocoristice de ale lui Vladislav ca Vlaj, Vlajo, Vlaja, de unde Vlajić, Vlajko (rom. Vlaicu) sînt foarte obişnuite la bulgari şi la sîrbi [22]. Forma primitivă a lui Laiotă a fost deci Vlaiotă. Grupul iniţial vl-, inexistent în cuvintele romîneşti de origine latină, a fost adeseori simplificat în l- în numele romîneşti de origine slavă. N. Drăganu dă mai multe
20. La drept vorbind, sufixul e -ta, iar o e vocala tematică, veri Miklosich, Die Bildung der slavischen Personen- und Ortsnamen, p. 10 [224].
21. Hasdeu (Etym. Magn. Rom., II, p. 1723 ) se străduieşte să le găsească tuturor numelor în -otă o etimologie romînească. Astfel Calotă, Racotă, Balotă sînt derivate din cal, rac, bală «fiară». Şi Arnotă ar avea ca radical un nume de animal, vechiul romînesc neatestat arn «miel» < latina arhaică arnum. În ce priveşte pe Balotă, Hasdeu era înclinat să-l considere ca fiind derivat din numele de persoană Bale, deoarece se ocupă din nou de el în articolul Bale (ibid., III, p. 2380). Tot acolo remarcă insă că «Balotă, de unde mai multe localităţi Baloteşti, poate să nu derive din onomasticul Bale, ci se trage mai probabil din bală «monstre, écume de bête fauve»».
22. Vezi, Miklosich, op. cit., p. 41 [255]; Weigand, Jahresbericht, XXVI—XXIX, p. 135, s. V. Vladimir.
17
exemple prezentind acest fenomen : Lad, Ladu, Ladul < Vlad, Vladu, Vladul, Lacea < Vladca, Layk alias Vlajko. [23] De asemenea şi Lascu, Laţcu par a fi hipocoristice din Vladislav [24]. La o formă Lai (< Vlai) trimit şi toponimicele Laiul, Gîrla Laiului sau, cu ajutorul sufixului slav -ov, Girla Laiovului, Laiov, Laiova, Laova, Laioavele din documentele munteneşti [25] E deci foarte puţin probabil ca la baza numele Laiotă să fie adjectivul romînesc lai „negru”, cum susţin unii, referindu-se la forma Albota care are la bază adjectivul alb.
Tot o variantă a lui Laiotă este şi numele de munte şi de rîu din Munţii Făgăraşului Laita [26], precum şi diminutivul Laiţelul, de asemenea un nume de munte. Forma mai veche a acstui oronim pare a fi fost Laieta. În traducerea latinească făcută în epoca modernă după originalul slavon al unui document emanînd de la Mircea cel Bătrîn, acelaşi rîu din raionul Făgăraş e scris cu ortografie ungurească, Rivului Lajeta [27], ceea ce trebuie citit Rîul lui Laietă [28]. Prin închiderea lui e neaccentuat situat între accentul principal de pe silaba iniţială şi accentul secundar de pe silaba finală (Lăi̯età, cu un e închis, foarte aproape de i) a luat naştere forma Lai̯ita. Forma aceasta din urmă a trecut uşor la Laita.
Pare însă mai greu de explicat de ce sufixul hipocoristic se prezintă sub două forme, -ota şi -eta. Explicaţia ne-o dă fonetica slavă, unde orice o precedat de o consoană palatală s-a palatalizat, într-un stadiu mai vechi al acestor limbi, devenind e. De aceea terminaţiile şi sufixele slave care încep cu o au cîte o variantă cu e, cînd baza se termină într-o consoană moale: ženo „femeie (vocativ)” — zmije „şarpe (vocativ)”, rabomŭ „robilor” — krajemŭ „marginilor (dativ)”, Petrovŭ „al lui Petru” — Nikolajevŭ „al lui Nicolae”, milostĭ „milă” — bujestĭ „nebunie”, dlŭgota „lungime” — ništeta „sărăcie” etc. [29]. După cum se vede, din exemplul din urmă, -ota are după consoane moi forma -eta. La fel şi sufixul -ota care formează hipocoristice: Dragota — Sujeta [30]. Laieta este deci forma normală, conformă cu „legea fonetică” slavă a palatalizarii lui o în e, atunci cînd e precedat de o consoană moale.
23. Vezi, «Dacoromania», VII, p. 136.
24. Vezi Şt. Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti 1936, p. 267.
25. Vezi, Donat, Despre toponimia slavă din Oltenia, Craiova, 1947, p. 34. I. Iordan (Rum. Topon., p. 227 urm.) explică toponimicul Laiul ((. jud. Suceava) din adjectivul romînesc lai «negru».
26. Unele hărţi scriu greşit Laiţa : Virful Laiţii, Piscul Laiţii, Stinu Laiţa, Valeu Laiţa. (Vezi Harta turistică Negoţul cu Masivul Făgăruşului, Institutul cartografic «Unirea», Braşov). Localnicii zic insă Laita.
27. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 84.
28. Rîul lui Laietă din document trebuie să fie identic cu Valeu Laita din zilele noastre, la sud de satul Scorei, sub Negoiul.
29. Vezi, Vondrák, op. cit., p. 111 urm., 523 urm., 579 urm.; A. Meillet, Le slave commun, Paris, 1934, p. 117 urm.
30. Miklosich, op. cit., p. 10 [224].
18
În stadiul mai nou al limbilor slave, adeseori s-au generalizat formele cu o în detrimentul celor în e. Astfel, în multe graiuri slave sufixul -ov- se prezintă numai sub această formă şi după consoane moi. În graiurile bulgăreşti, dar şi în unele graiuri sîrbeşti, se intîlnesc toponimice avind sufixul -ov- acolo unde ne-am aştepta să găsim -ev-: Krušovo, Mečovci, Milošov, Knjažovac etc. [31]. Graiurile slave, care au fost vorbite în evul mediu pe teritoriul romînesc, au prezentat şi ele se pare această generalizare analogică a formelor „dure” în locul celor „moi”, deci aveau o unde, conform „legii fonetice” general slave a palatalizării lui o după consoane moi, ar fi trebuit să constatăm prezenţa unui e. Astfel, de la aceşti slavă au învăţat romînii să pronunţe Braşov, Craiova, Cruşovul (Romanaţi), Pleaşovul (Teleorman), Cliciova (Severin), Cruşovăţ (Severin) etc. În loc de Braşev, Craieva, Cruşev etc. [32] Grămăticii cancelariilor domneşti ştiau că formele cu o sînt „incorecte”, de aceea scriau Брашевъ „Braşov”, Кралево „Craiova” şi mai ales adjectivele Брашевски „din Braşov” şi Кралевски „din Craiova” [33]. Tradiţia cărturărească slavonă a păstrat deci mult timp pe e al sufixului -ev- (în loc de -ov-) al toponimicelor de origine slavă de la noi.
Laietă era însă hipocoristic popular, probabil numele unui baci. Păstrarea lui e în acest caz nu se datoreşte unei influenţe cărturăreşti. Se poate că slavii, care au trăit în Ţara Oltului, de la care ne-au rămas o seamă de toponimice — ca Racoviţa, numele unui sat şi al mai multor pîraie, Racovicioara, nume de pîrău, Lisa, nume de sat, la început probabil nume de munte, deal, Glîmboaca, nume de sat, la început nume de vale — au păstrat mai mult timp formele cu e, nu ca majoritatea graiurilor slave daco-mesice care au generalizat formele cu o [34].
Numele de persoană Laiotă, mai ales varianta Leaotă a servit la formarea unor toponimice şi în alte părţi ale ţării. Astfel Leaota, locuinţă izolată în fostul jud. Mehedinţi, plasa Motrul de jos; [35] Piscul-Leotei, munte în fostul jud. Muscel, la hotar [36]; Leoteşti (format din Leaotă + sufixul -eşti), sat în fostul jud. Romanaţi, plasa Olteţ [37]; Leoteasca, pîrău în fostul jud. Buzău,
31. Vezi, St. Mladenov, Etymologisches aus einer kurzgefassten Geschichte der bulgarischen Sprache (Extras din «Spisanie na bălgarskata Akademija na naukite», kniga XLIII, Sofia; 1930, p. 109); A. Belić, Dijalekti istočne i južne Srbije, Belgrad, 1905, p. 26, 60.
32. Vezi, E. Petrovici, Graiul Caraşovenilor, Bucureşti, 1935, p. 5 urm.
33. Vezi, I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Romineşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească, Bucureşti, 1905, p. 31, 32, 41, 48, 61 —63, 80 etc. ; P. P. Panaitescu, op. cit., passim
34. Dintr-un astfel de grai slav daco-mesic e şi termenul bănăţean niştotă «sărăcie», cf. v. sl., bulg., s.-cr. ništeta «id.».
35. Vezi, Frunzescu, op. cit., p. 264. Frunzescu scrie, aplicind regulile ortografice de atunci, Léotă (é = ea).
36. Ibid.
37. Ibid. Vezi şi Marele dicţionar geografic al Romîniei, IV, p. 155.
19
aîluent al pirăului Sărata [38]; Leota sau Valea Leotei, vale în fostul jud. Dîmboviţa [39].
Aşadar, oronimele Leaota, Laita (Laieta), Lăiţelul şi hidronimul Leaotul nu sint de origine slavă (sau maghiară). Munţii şi cursul de apă purtind numele sus-amintite au fost numite de populaţia romînească cu un nume care la început a fost un nume de persoană, Laiotă, reprezentînd un hipocoristic derivat cu sufixul -otă din numele de Vlad (Vladislav).
Trecerea lui Laiotă la Leaotâ a decurs în felul următor: Elementul palatal al lui iod labializat din forma Laiotă (în realitate Laü̯otă) a trecut asupra lui l iniţial, semivocala dintre a şi o rămînind labială (u̯). În felul acesta a apărut forma L’au̯otă (scrisă după vechea ortografie, Léotă, apoi Leaotă). În grafia romînească, atît chirilică, cît şi latină, digamma (u̯) nu s-a notat şi nu se notează înaintea lui o.
38. Ibidem, р. 155.
39. Vezi, Frunzescu, op. cit., p. 265.
ЭТИМОЛОГИЯ НАЗВАНИЯ ЛЯОТА (Leaota)
Название горы Ляота объяснялось как заимствование из венгерского языка в соответствии с венгерским названием местности Lehota. Однако Lehota является словацким топонимическим названием, часто встречаемым в Словакии. В основу этого венгерского названия положен словацкий термин lehota, имеющий значение «новое село, освобожденое от налогов и барщины». Название горы Ляота в южных Карпатах не может быть объяснено из lehota. Название горы Ляота, которое встречается и в форме Лайота, восходит к имени собственному Лайота, часто встречаемому у румын. Это ласкательное имя оформлено с суффиксом -ota, от краткой формы Vlaj (сравните Vlajko, румынское Vlaicu) собственного имени Vladislav. Начальная группа Vl- представлена и в других румынских именах славянского происхождения в виде L- (сравните Lacea < сл. Vladče).